Calea Bisericii Greco-Catolice nu este calea de unire dintre ortodocşi şi catolici

Calea Bisericii Greco-Catolice nu este calea de unire dintre ortodocşi şi catolici

– Scrisoare deschisă către Sanctitatea Sa, Papa Francisc –

Sanctitatea Voastră, papa Francisc,

Florin Bojor, statuie Inocentiu Micu-Klein

În ultima scrisoare pe care v-am trimis-o de Ziua Papei,  sărbătoarea Sf. Ap. Petru şi Pavel, din 29 iunie 2015, vă informam asupra imaginii neactualizate, distorsionate, plină de stereotipuri care este încă întipărită în mentalul colectiv al creştinilor români ortodocşi practicanţi, inclusiv teologi, datorită necunoaşterii schimbărilor majore produse în Biserica Romano-Catolică prin Conciliul Vatican II (1962 – 1965).

Atunci, accentuam particularitatea naţională a ortodoxiei româneşti şi vă informam, dacă îmi este permis, că dialogul pentru unirea dintre ortodocşi şi catolici, prin intermediul catolicilor maghiari nu duce la rezultate palpabile, căci moştenirea istorică a conştiinţei româneşti în faţa stăpânirii de 1000 de ani a românilor de către unguri nu poate fi uitată. Chiar anul trecut, la 1 decembrie 2018 am sărbătorit 100 de ani de la Marea Unire a Transilvaniei cu România şi mulţi unguri, inclusiv autorităţile din Ungaria s-au îmbrăcat de doliu în acea zi…

Cel mai elocvent exemplu, din aceste zile asupra nevoii de înţelegere a particularităţilor naţionale din sânul ortodoxiei este autocefalia (independenţa) Bisericii Ortodoxe din Ucraina de Biserica Ortodoxă din Rusia. Poporul ucrainean, în marea lui majoritate a vrut Biserică Ortodoxă Ucraineană şi din mila lui Dumnezeu, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu I a făcut-o să existe, deşi ruşii s-au împotrivit şi se împotrivesc prin punerea în aplicare a unei mari schisme în sânul ortodoxiei. Se pare că, timpul imperialismului primatului Patriarhiei Moscovei în rândul ucrainenilor ortodocşi a apus! Astfel, Patriarhia Ortodoxă a Rusiei este nevoită să se rezume la credincioşii de limbă rusă, iar credincioşii de limbă ucraineană au propria lor Patriarhie Ortodoxă cu sediul la Kiev.

Aceeaşi situaţie o găsim şi în celălalt stat românesc, Republica Moldova, unde Patriarhia Moscovei nu vrea să renunţe la credincioşii de limbă română, cărora le spune moldoveni, deşi vorbesc limba română, la fel ca mine, român din Transilvania. Biserica Ortodoxă Română încă din 1992 şi-a reactivat autoritatea asupra credincioşilor de limbă română din acest stat românesc prin Mitropolia Basarabiei, autoritate de care a fost deposedată de către regimul ţarist (1812) şi apoi cel comunist (1944).

Prin urmare, particularitatea naţională din ortodoxie, potrivit căreia o limbă are o singură autoritate bisericească este un principiu ce trebuie luat în seamă în dialogul de unire dintre catolici şi ortodocşi. Astfel, în anii ´80 mai mulţi spanioli din Catalunia s-au adresat Patriarhului Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române cerându-i înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Spaniole. Cum era firesc, Patriarhul Teoctist i-a refuzat, pe motiv că poporul spaniol are o Biserică şi anume, Biserica Catolică. Nu acelaşi lucru l-a făcut Patriarhul Serbiei, care într-o gândire imperialistă a deschis Biserica Ortodoxă Spaniolă, care există şi astăzi.

Într-o astfel de cheie, a imperialismului bisericesc al Vaticanului este văzută şi înţeleasă astăzi Biserica Greco-Catolică din România – Biserica Română unită cu Roma de către majoritatea ortodocşilor români practicanţi.

După cum ştiţi, în calitate de absolvent al Facultăţii de Teologie Catolice din Barcelona şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxe din Cluj-Napoca, cu mare durere în suflet, vă mărturisesc, Sanctitatea Voastră, ura dintre creştinii greco-catolici români şi creştinii ortodocşi români din ultimii 30 de ani. De la violenţă verbală, la procese interminabile în faţa unor judecători atei, până la bătăi în locaşurile de cult, cu astfel de păcate este presărată istoria creştinismului românesc din Transilvania din aceşti 30 de ani. Această realitate a duşmăniei dintre românii ortodocşi şi românii greco-catolici nu este nouă, ci, din păcate coboară până la crearea Bisericii Greco-Catolice în Transilvania, acum mai bine de 300 de ani.

Poate gândurile pe care vi le mărturisesc sunt subiective, de aceea, vă aduc la cunoştintă cea mai celebră predică pe această temă, rostită în catedrala de la Blaj, pe care o veţi vizita, de către un preot greco-catolic în faţa elitei intelectuale, bisericeşti şi politice a românilor greco-catolici şi ortodocşi din toate cele 3 mari provincii istorice româneşti, pe care le veţi vizita în curând. Este vorba despre celebrul „Discurs de la Blaj”, rostit de către unul dintre părinţii României actuale, preotul greco-catolic Simion Bărnuţiu, cu ocazia Marii Adunări Naţionale din 1848.

Simion Bărnuţiu (1808-1864) este o uriaşă figură a patrimoniului nostru politic din veacul al XIX-lea. Simion Bărnuţiu sau Bărnuţ a fost preot greco-catolic, jurist, istoric, jurnalist, filosof, profesor universitar şi om politic de seamă al Transilvaniei secolului al XIX-lea şi se bucură de o mare autoritate, fiind respectat de noi toţi.

Despre Simion Bărnuţiu nota greco-catolicul Corneliu Coposu, părintele democraţiei actuale din România, de după căderea comunismului din 1989, cu mulţi ani în urmă, în 1941, cu ocazia publicării de către acesta a Testamentului lui Simion Bărnuţiu, următoarele: „Semnificaţia personalităţii şi operei acestui mare gânditor politic constră în faptul că el a concentrat într-un sistem de doctrină aspiraţiile încă nelămurite pe deplin ale Ardealului. A strâns toate argumentele de drept natural şi de istoricism jurudic, care pledau în interesul românilor şi a făcut cei dintâi paşi pentru dezbaterea publică pe temei de drept a cauzei noastre. (…) În discursul de la Blaj, care este cartea libertăţilor Ardealului, ce se lupta pentru independenţa sa politică, marele revoluţionar a rostit printre altele celebrul legat testamentar, pentru generaţiile viitoare.” [1]

Predica lui Simion Bărnuţiu este un tratat de istorie civilă şi bisericească, expus oral, în care pentru prima dată se analizează istorico-critic de către un preot greco-catolic, de la amvonul catedralei greco-catolice din Blaj, unirea românilor cu Roma în Biserica Greco-Catolică.[2]

Partea a III-a a predicii sale este dedicată cu precădere problemelor religioase precum calvinizarea şi uniaţia. Fără a intra în probleme dogmatice, oratorul face o analiză a comportamentului religios-moral al maghiarilor atât catolici, cât şi calvini, precum şi încercarea acestora de maghiarizare prin religie. Astfel, componenta politică a stins „încetul şi religiunea creştină a dragostei frăţeşti.”

Centrul părţii teologice îl reprezintă divizarea românilor prin uniaţie. Simion Bărnuţiu mărturiseşte disensiunile familiale şi sociale născute în urma trecerii românilor ortodocşi la greco-catolicism, subliniind pe de o parte situaţia umilitoare şi degradantă a clericilor şi poporului român din secolele trecute, şi pe de altă parte, înşelăciunea prestată de emisarii iezuiţi şi realizările Şcolii Ardelene văzute ca modice în comparaţie cu aşteptările lor naţionale, întrebându-se, dacă a meritat această uniaţie?

Astfel, „românii, ca să scape de batjocurile cele multe se plecară de primiră această uniune” (pag. 85), care „să zicem, în fine că i-a înviat pe români din leşinare, uniunea i-a deşteptat din somn şi le-a însufleţit spirit de viaţă, (…) dar să nu uităm însă a pune în cumpănă şi rănile înfipte naţiunii noastre prin uniune. (pag. 91)” „Ce a păcătuit Biserica noastră – întrebăm şi noi cu episcopul Inocenţiu – dacă cumva n-a păcătuit unindu-se, de se pedepseşte cu infamia dezertorului? Cu Uniunea deodată a intrat o ură între români, care a ţinut mai bine de 80 de ani” (pag. 95). „Acum ce vom zice de toate Uniunile acestea şi de toate bunătăţile lor, când vedem, cum că toate acestea au fost numai nişte laţuri, cu cari ne-au prins; furii, cu care ne-au încăierat; spaime, cu cari ne-au înfricoşat; şerpi, cu cari ne-au otrăvit.” (pag. 105).

Teza proprie a preotului Simion Bărnuţiu asupra uniaţiei este „că, să nu se teamă (slujitorii bisericii) că voiesc cumva să mă ating de natura dogmatică a uniunii, căci eu o privesc numai din punct de vedere politic, ca un raport profan între Unguri şi Români; numai despre uniune, în acest înţeles, zic eu că Strigoniul [Esztergom – primatul Bisericii Romano-Catolice din Ungaria] a făcut-o în favoarea bisericii ungureşti şi spre subjugarea şi căderea celei române: Strigoniul a plantat-o în inima împăratului Leopold şi a Românilor; Strigoniul a udat-o prin iezuiţi; Strigoniul a crescut-o; (…) Strigoniul conducea toate lucrurile uniunii la Curte [Viena] şi la Roma şi, fără influenţa şi voia lui, nu se făcea nimic în lucrurile Bisericii Române, cum nu se face nici astăzi.” (pag. 85-89).

Faptul că aflăm această analiză istorico-critică în 1848, expusă de un cleric greco-catolic în faţa elitelor intelectuale clericale greco-catolice şi primirea şi acceptarea predicii sale, arată echilibrul şi luciditatea pe care generaţia a II-a a Şcolii Ardelene o avea.

Aceeaşi luciditate au avut-o clericii şi conducătorii greco-catolici la 1918, când Biserica Greco-Catolică a fost un stâlp în realizarea unirii politice a Transilvaniei cu România, în frunte cu cardinalul Iuliu Hossu şi politicianul greco-catolic Iuliu Maniu, care apoi, au suferit alături de alţi clerici şi creştini practicanţi ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici, protestanţi şi neo-protestanţi închisoarea, prigoana şi chiar martiriul în timpul regimului comunist (1945 – 1989).

Un regim criminal, barbar, ateu, radical, care în numele unităţii poporului român a considerat că „scopul scuză mijloacele”, după cum Nicolae Ceaușescu îi spunea papei Paul al VI-lea în 1973 că „socotim irevocabil închisă pentru totdeauna (chestiunea Bisericii Greco-Catolice). E o problemă religioasă, dar și de stat. Pentru noi nu există. Luați act că nu vom renunța la a veghea la unitatea poporului român.”[3]

Astăzi România este o ţară liberă şi viitoarea vizită a Sanctităţii Voastre confirmă acest lucru, nimeni nu mai crede că unitatea poporului român este pusă sub semnul întrebării de existenţa Bisericii Greco-Catolice, însă unirea dintre ortodocşi şi catolici prin Biserica Greco-Catolică nu este drumul pe care ortodocşii practicanţi vor merge. Mai cu seamă că, la vizita papei Ioan Paul al II-lea de acum 20 de ani, în 1999, la Bucureşti, mulţimea a strigat cu glas mare: „Unitate, Unitate, Unitate!” Deci, dacă calea unirii ar fi fost Biserica Greco-Catolică, atunci, ortodocşii care vrem unirea creştinilor am fi în Biserica Greco-Catolică şi nu suntem…

Mă rog lui Dumnezeu, ca vizita Sanctităţii Voastre, de care mă bucur foarte tare, alături de alţi români, să fie un pas spre unitatea adevărată dintre catolici şi ortodocşi. Vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala de a vă scrie aceste cuvinte despre Biserica Greco-Catolică din România. Dar îmi asum întru totul cele scrise şi de aceea, scrisoarea pe care o trimit Sanctităţii Voastre, în spaniolă şi română, va fi o scrisoare deschisă, pentru ca să nu existe cumva acuzaţia că i-aş vorbi pe la spate pe credincioşii români greco-catolici.

Poate acum mai bine de 300 de ani, prin crearea Bisericii Greco-Catolice, dorinţa Romei a fost de a-i uni pe catolici şi pe ortodocşi într-o singură biserică, însă rezultatul istoric îl vedem şi astăzi: TREI Biserici, în loc de UNA singură – Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică. Prin urmare, Sanctitatea Voastră, calea Bisericii Greco-Catolice nu este calea de unire dintre ortodocşi şi catolici!

În speranţa unirii adevărate dintre ortodocşi şi catolici, cu umilinţă, vă rog să vă rugaţi pentru pacea şi liniştea poporului român!

Cu umilinţă şi dragoste,

Prof. drd. Florin I. Bojor

 

Bistriţa, 30 ianuarie 2019, aniversarea zilei de naştere a cardinalului greco-catolic Iuliu Hossu, care va fi în curând canonizat.

 

[1] Corneliu Coposu, Testamentul lui Simion Bărnuţiu, în Ardealul, I, nr. 44, din 27 decembrie 1941, pag 5. Accesare virtuală pe https://marius-andrei.ro/testamentul-lui-simion-barnutiu/

[2] Simion Bărnuţiu, Discursul ţinut în catedrala din Blaj la 2/14 maiu 1848, în Revista Periodică Biblioteca Românească Enciclopedică „Socec”, Nr. 68 – 71, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 248 pag., 1909. Accesare virtuală pe http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/78869/1/BCUCLUJ_FG_177004_1909_068-071.pdf

[3] Ovidiu Bozgan, Cronica unui eșec previzibil. România și Sfântul Scaun în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea (1963-1978), București 2004, pag. 283

Scrisoare papa Francisc

 

El camino de la Iglesia Greco-Católica no es el camino de unión entre ortodoxos y católicos

El camino de la Iglesia Greco-Católica no es el camino de unión entre ortodoxos y católicos

– Carta abierta a Su Santidad, el Papa Francisco –

Florin Bojor, statuie Inocentiu Micu-Klein

Santo Padre, Papa Francisco:

En la última carta que le envié el 29 de junio de 2015, fiesta de san Pedro apóstol, le informé sobre la imagen obsoleta, distorsionada, estereotipada, que todavía está impresa en la mente colectiva de los practicantes cristianos ortodoxos rumanos, incluidos los teólogos, producida por la ignorancia de los grandes cambios que se dieron en la Iglesia católica a través del Concilio Vaticano II (1962-1965).

Scrisoare papa Francisc

Además, le remarqué la particularidad nacional de la ortodoxia rumana y le informé, si eso es posible, que el diálogo para la unificación entre ortodoxos y católicos a través de los católicos húngaros no lleva a resultados palpables, dado que el legado histórico de la conciencia colectiva a lo largo de 1000 años de dominio húngaro sobre los rumanos no es fácil de olvidar. Hace poco, el año pasado, el 1 de diciembre de 2018, celebramos los 100 años de la Gran Unión de Transilvania con Rumanía, y muchos húngaros, incluidas las autoridades, se lamentaron ese día…

El ejemplo más elocuente en nuestros tiempos sobre la necesidad de comprender las particularidades nacionales dentro de la ortodoxia podría ser la autocefalia (independencia) de la Iglesia Ortodoxa de Ucrania de la Iglesia Ortodoxa de Rusia. El pueblo ucraniano quería mayoritariamente una Iglesia independiente y, por la misericordia de Dios, el Patriarca Ecuménico de Constantinopla, Bartolomé I, la ha hecho posible, pese a que, como es lógico, los ortodoxos rusos se resistieron y se opusieron a través de la implementación de un gran cisma en la Ortodoxia (se opusieron amenazando con un gran cisma en la Ortodoxia). ¡Parece que el tiempo del imperialismo del primado del Patriarcado de Moscú entre los ucranianos ortodoxos ha llegado a su fin! Por tanto, el Patriarcado Ortodoxo de Rusia ha de limitarse a sus creyentes de habla rusa, y los fieles ucranianos ya tienen su propio Patriarcado Ortodoxo con sede en Kiev.

Encontramos la misma situación en el otro Estado de habla rumana, la República de Moldavia, donde el Patriarcado de Moscú no quiere renunciar a sus fieles, que, pese a ser moldavos, hablan el mismo rumano que yo en Transilvania. Desde 1992, la Iglesia Ortodoxa Rumana ha reactivado su autoridad sobre esos fieles de habla rumana en este Estado a través de la Iglesia Metropolitana de Besarabia, cuya autoridad fue prohibida por el régimen zarista (1812) y luego por el comunista (1944).

Por tanto, la particularidad nacional de la ortodoxia, según la cual un idioma tiene una sola autoridad eclesial, es un principio que debería tenerse en cuenta en el diálogo de unión entre católicos y ortodoxos. Así, en la década de 1980, varios españoles de Cataluña se dirigieron al Patriarca Teoctisto de la Iglesia Ortodoxa Rumana para pedir el establecimiento de un Iglesia Ortodoxa Española. Como era natural, el patriarca Teoctisto se negó, alegando que los españoles tenían ya una Iglesia, a saber, la Católica. Pero el Patriarca de Serbia, por el contrario, en un planteamiento que parece imperialista, abrió la Iglesia Ortodoxa Española, que todavía existe en la actualidad.

En tal clave, la del imperialismo eclesiástico, en nuestro caso del Vaticano, está considerada y entendida hoy la Iglesia Greco-Católica de Rumanía –la Iglesia Rumana unida con Roma– por la mayoría de los practicantes ortodoxos rumanos.

Como ya sabe, como graduado de la Facultad de Teología Católica de Barcelona y la Facultad de Teología Ortodoxa de Cluj-Napoca, con gran dolor en mi corazón, lo confieso, Santidad, se ha incrementado el odio entre los cristianos rumanos ortodoxos y los cristianos rumanos greco-católicos en los últimos 30 años: violencia verbal, las demandas antre tribunales ateos, destrucción de lugares de culto… con tales pecados está sembrada la historia del cristianismo rumano de Transilvania en estos últimos tiempos. Esta realidad de animadversión entre los rumanos ortodoxos y los rumanos greco-católicos no es nueva, sino, desafortunadamente, se encuentra ya en el mismo momento de la creación de la Iglesia Greco-Católica en Transilvania, hace más de 300 años.

Tal vez los pensamientos que le estoy confesando son subjetivos. Por tanto, recurriré ahora al más famoso sermón sobre el tema, pronunciado por Simion Bărnuţiu. Se trata de un sacerdote greco-católico, perteneciente a la élite intelectual, religiosa y política rumana de las tres principales provincias históricas rumanas. Es el famoso „Discurso del Blaj”, pronunciado en la catedral que Su Santidad visitará, D.m. Considerado uno de los padres de Rumanía, este sacerdote estuvo en la Asamblea Nacional de 1848.

Simion Bărnuţiu, o Bărnuţ (1808-1864), en efecto, es una figura enorme de nuestra herencia política del siglo XIX. Abogado, historiador, periodista, filósofo, profesor y dirigente político de Transilvania del siglo XIX, goza de una gran autoridad, respetada por todos.

Sobre él escribió el greco-católico Corneliu Coposu, el padre de la democracia actual de Rumanía, después de la caída del comunismo del 1989, hace muchos años, en 1941, cuando dijo, con ocasión de la publicación del Testamento de Simion Bărnuţiu, lo siguiente: “El significado de la personalidad y la obra de este gran pensador político es que concentró en un sistema de doctrina las aspiraciones de Transilvania, que aún no se comprendían del todo. Reunió todos los argumentos de la ley natural y de carácter histórico-jurídico, que abogaron por el interés de los rumanos y dieron los primeros pasos para el debate público sobre los fundamentos legales de nuestra causa. (…) En el discurso de Blaj, que es el libro de las libertades de Transilvania, que lucha por su independencia política, el gran revolucionario pronunció, entre otras cosas, el famoso pacto testamentario para las generaciones futuras”[1].

El sermón de Bărnuţiu es un tratado de historia civil y eclesiástica, expuesto oralmente, donde por primera vez se lleva a cabo un análisis histórico-crítica, desde el púlpito de la catedral greco-católica de Blaj, sobre la unión de los rumanos con Roma en la Iglesia Greco-Católica[2].

La parte tercera de su sermón está dedicada principalmente a temas religiosos como el calvinismo y la propia existencia de la Iglesia Greco-Católica. Sin entrar en problemas dogmáticos, el orador hace un análisis del comportamiento moral y religioso de los católicos y calvinistas, así como su intento de “hungarización” a través de la religión. En otras palabras, el componente político apagó “poco a poco la religión cristiana del amor fraternal”.

El centro de la parte teológica es la división de los rumanos a través de la unión con Roma. Bărnuţiu confiesa los desencantos familiares y sociales nacidos después del paso de los ortodoxos rumanos al greco-catolicismo, señalando, por un lado, la humillante y degradante situación del clero y de la gente rumana de los siglos pasados ​​y, por otro lado, el engaño de los emisarios jesuitas y los logros de la Escuela Transilvana. Considera que estos logros de la Escuela Transilvana son modestos en comparación con sus expectativas nacionales, y se pregunta si merece la pena esta unión.

Así, puede decir: “Los rumanos, para escapar de la burla de muchos, dieron la prioridad a esta unión” (pág. 85), con la cual “finalmente se había resucitado a los rumanos para que no se desmayaran; la unión les despertó de su sueño y les animó con espíritu de vida. (…) Pero no olvidemos hacer un balance de las heridas que nuestra nación ha sufrido a través de esta unión” (pág. 91). “¿Qué pecado ha cometido nuestra Iglesia? También nos preguntamos, con el Obispo Inocente: si no ha pecado al unirse, ¿por qué castigarse con la infidelidad del desertor? Con la unión, de repente, se produjo un odio entre los rumanos, que ha durado más de 80 años” (pág. 95). “Ahora, ¿qué diremos de todas estas uniones y de toda su bondad, cuando veamos que todo esto tan solo fueron los ladridos con que nos han captado; las furias con las que lucharon contra nosotros; los miedos con los que hemos sido asustados; las serpientes con las que nos han envenenado?” (pág. 105).

La propia tesis de Simion Bărnuţiu sobre la unión en la Iglesia Greco-Católica es: “que no teman (los ministros de la iglesia) que quieran que toque la naturaleza dogmática de la unión, porque la considero sólo políticamente, como una relación profana entre los húngaros y los rumanos; solo sobre la unión, en este sentido, digo que el Strigonium (Esztergom o Estrigonia, la ciudad del primado de la Iglesia Católica Romana en Hungría) se hizo a favor de la Iglesia húngara y para la subyugación y caída de la Iglesia rumana; el Strigonium fue plantado en el corazón del Emperador Leopoldo y de los rumanos; el Strigonium fue regado por los jesuitas; el Strigonium creció; (…) y el Strigonium se llevaba todas las cosas sobre la unión a la Corte de Viena y a la Santa Sede de Roma, y ​​sin su influencia y voluntad no se hizo nada en las cosas de la Iglesia Rumana, como no se hace hoy” (pág. 85-89).

El hecho de que encontremos este análisis histórico-crítico en 1848, expuesto por un clérigo greco-católico a las élites intelectuales clericales greco-católicas y la aceptación de su sermón, muestra el equilibrio y la lucidez que tenía la segunda generación de la Escuela de Transilvania.

La misma lucidez se dio en los clérigos y gobernantes greco-católicos en 1918, cuando esta Iglesia fue un pilar para la realización de la unión política de Transilvania con Rumanía, dirigida por el cardenal Iuliu Hossu y el político greco-católico Iuliu Maniu, los cuales, luego, han sufrido encarcelamiento, persecución e incluso martirio, junto con otros sacerdotes y cristianos de las confesiones ortodoxa, católica, greco-católica, protestante y neo-protestante durante el régimen comunista (1945-1989).

Hablamos de un régimen criminal, bárbaro, ateo y radical que, en nombre de la unidad del pueblo rumano, consideró que el fin justifica los medios, como el presidente comunista Nicolae Ceausescu le dijo al Papa Pablo VI, en 1973: “ya lo dijimos irrevocablemente para siempre (la cuestión de la Iglesia Greco-Católica). Es un problema religioso y tambien estatal. No existe para nosotros. Tenga en cuenta que no vamos a dejar de ver la unidad del pueblo rumano”[3].

Hoy en día, Rumanía es un país libre y la próxima visita de Su Santidad confirma esto: nadie cree que la unidad del pueblo rumano pueda peligrar por la existencia de la Iglesia Greco-Católica, pero la unidad entre ortodoxos y católicos a través de la Iglesia Greco-Católica no es un camino por el que los practicantes ortodoxos puedan ir. Y más teniendo en cuenta que, en la visita del Papa Juan Pablo II hace 20 años, en 1999, en Bucarest, la multitud gritó: “¡Unidad, Unidad, Unidad!” Si el camino de la unión fuera la Iglesia Greco-Católica, entonces los ortodoxos que deseáramos la unidad cristiana seríamos greco-católicos, y, sin duda, no lo somos…

Ruego a Dios que la visita de Su Santidad, de la cual me alegro muchísimo, como miles de rumanos, sea un verdadero paso hacia la unidad entre católicos y ortodoxos. Perdone mi atrevimiento de escribir estas palabras sobre la Iglesia Greco-Católica de Rumanía, pero asumo totalmente lo escrito y, por lo tanto, la carta que envío a Su Santidad, en español y rumano, es una carta abierta, para que no se me acuse de que hablo a las espaldas a los creyentes rumanos greco-católicos.

Tal vez hace más de 300 años, a través de la creación de la Iglesia Greco-Católica, el deseo de Roma era unir a católicos y ortodoxos en una Iglesia, pero el resultado histórico que vemos hoy: tres iglesias, en lugar de la una sola: la Iglesia Católica, la Iglesia Ortodoxa y la Iglesia Greco-Católica. ¡Por lo tanto, Santidad, el camino de la Iglesia Greco-Católica no parece el camino de unión entre ortodoxos y católicos!

Con la esperanza de una verdadera unificación entre los ortodoxos y los católicos, le pido humildemente que rece por la paz y la tranquilidad de los rumanos.

Con reverencia y amor,

Prof. Drd. Florin I. Bojor

 

Bistriţa, a 30 de enero de 2019, cumpleaños del día de nacimiento del cardenal greco-católico Iuliu Hossu, futuro beato.

[1] Corneliu Coposu, El Testamento de Simion Bărnuţiu, en la Revista Transilvania, I, no. 44, 27 de diciembre de 1941, página 5. Acceso virtual en https://marius-andrei.ro/testament-lui-simion-barnutiu/

[2] Simion Bărnuţiu, El discurso celebrado en la catedral de Blaj el 2/14 de mayo de 1848, en la Revista Periódica Rumana de la Biblioteca „Socec”, n. 68 – 71, Bucharest, Editura Socec & Co., 248 pag. 1909. Acceso virtual en http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/78869/1/BCUCLUJ_FG_177004_1909_068-071.pdf

[3] Ovidiu Bozgan, La Crónica de una falla predecible. Rumania y la Santa Sede durante el pontificado de Pablo VI (1963-1978), Bucarest 2004, página 283.