Arhive blog

Ultima soluţie: Biserica, unirea cu R. Moldova şi Prinţul Charles!

La multi ani Romania!

La multi ani Romania!

Zilele acestea sunt 99 de ani de când noi românii am reuşit cel mai ambiţios proiect: unirea într-o singură ţară – România.  La 99 de ani distanţă, însă, România este pe moarte. Datele Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) situează România pe primul loc în lume la creşterea ritmului de plecare a cetăţenilor dintr-o ţară în care nu este război. Numai sirienii care sunt în război civil îi întreg pe români la raportul dintre numărul de cetăţeni plecaţi şi cei rămaşi în ţară în ultimii ani.

Cu alte cuvinte, România moare şi jertfa înaintaşilor noştri a fost degeaba… De plecarea românilor din ţară se face responsabil statul român, care este incapabil să ofere încredere şi speranţă propriilor cetăţeni. De ce?

Pentru că politicienii şi înalţii funcţionari, adică sistemul este cuprins de nesimţire socială unde indiferenţa şi lăcomia sunt valorile supreme. Nu poate exista viitor pentru o comunitate atâta timp cât o pătură are stăpânire pe stat, iar nerăbdarea celorlalţi cetăţeni este atât de mare, încât singura soluţie pare a fi plecarea din România.

Am zice, să rabde românii până când sistemul se va reforma, dar în era tehnologică, când viteza este un atribut esenţial, răbdarea este la cote mici. Astfel, sistemul se transformă în cerc mafiot, iar lumea nemulţumită nu luptă, ci caută salvarea individuală prin plecare.

Partidele salvatoare româneşti şi-au arătat limitarea şi impotenţa lor (PPDD, USR, etc.), iar cele mari de după revoluţie (PSD, PNL, PDL, etc.) nu sunt altceva decât faţa publică a mafiei din statul român.

Sistemul judiciar este şi el prins într-un păienjeniş structural care îl face stană de piatră faţă de dinamica poporului român, ca sa nu amintim aici relaţia politicieni – magistraţi, de multe ori în afara legii morale. Singură DNA nu are ce să facă şi mai nou este pusă la zid de sistem.

Sistemul educativ a ajuns să fie o armată de copoi de tineri, a cărui muncă este departe de luminarea poporului. Sistemul sanitar este subjugat de măcelari lacomi, care nu mai ştiu de la ce ţâţă să sugă, deşi ţara e stearpă. Presa a devenit neputincioasă înaintea lipsei de ruşine a oamenilor din statul român. Pot să scrie şi să filmeze kilometri de articole şi reportaje că nu-i mai bagă nimeni în seamă. Iar sistemul militar apare numai la depuneri de coroane la momente festive.

Aceasta este cauza fundamentală pentru care pleacă românii: statul român este pe moarte şi noroc cu Uniunea Europeană, dacă nu am fi un stat eşuat total ca Republica Moldova sau Ucraina. Şi atunci unde este soluţia? Cine şi ce mai poate opri dispariţia poporului român?

La situaţii catastrofale, soluţii excepţionale: Biserica!

Biserica este singurul sistem paralel statului care prin critica deschisă, pragmatică, energică, raţională şi democratică poate curăţi statul român şi înfrânge sistemul. Istoria ne stă mărturie în acest sens, spre exemplu Biserica din timpul mitropolitului Andrei Şaguna sau Inocenţiu Micu-Klein este cea care a creat în Transilvania un stat de valori românesc creştin paralel celui ce ne domina prin stăpânire. Prin această implicare bisericească românii au învăţat în tinda bisericii democraţia, care împreună cu jertfele de la care am sărbătorit în ultimele luni un centenar au risipit sistemul statal nociv românilor.

Astfel, relaţia Biserică – politicieni dacă va rămâne una de tovărăşie într-o căsătorie prin Ministerul Cultelor şi de frică a Bisericii faţă de politicieni, atunci bisericile construite în ultimii 25 de ani le vom vedea în următorii 10 ani goale, la fel şi străzile asfaltate cu preţuri astronomice, iar Biserica va fi nevoită să facă pe bandă rulantă azile şi cimitire. Acesta este viitorul anunţat indirect de Organizaţia Naţiunilor Unite ONU pentru România. Anual din România cetăţenii care pleacă sunt aidoma unui oraş precum Bistriţa, care de la un an la altul dispare. Atât de catastrofală este situaţia poporului român, unde numai şi numai Biserica mai poate face ceva.

Nu vorbim de o inchiziţie bisericească, de cezaro-papism sau politizarea Bisericii, ci vorbim de ruşinea civică care trebuie să fie înviată de către Biserică prin mustrarea deschisă cu subiect şi predicat a legilor, măsurilor şi persoanelor care condamnă prin faptele lor de egoism, nedreptate, corupţie şi lăcomie poporul român la dispariţie.

Pilda judecătorului nedrept este sumarul noii atitudini, a noii mentalităţi pe care Biserica trebuie să o arate deschis, public, practic: judecătorul cel nedrept este sistemul din România, căruia nu îi este frică de Dumnezeu sau de oameni, iar Biserica este văduva care vine zilnic şi îi cere dreptate, adică îl supără prin insistenţă şi perseverenţă pe judecătorul nedrept până când el cedează (Lc. 18, 1-8). Căci până la urmă, prin ruşinarea civică românii se vor trezi din egoism la comunitarism, iar sistemul se va prăbuşi în el însuşi.

Dincolo de critică pentru a avea un proiect de ţară e nevoie şi de construcţie, iar unirea dintre România şi Republica Moldova este punctul care ar putea da speranţa de ţară. Speranţă fără de care un popor moare. S-au făcut paşi în special sociali, educaţionali şi civici spre unire însă nu s-au făcut paşi organizatorici suficienţi, de aceea, un minister al unirii apare absolut necesar.

Coreea de Sud are un astfel de minister pentru unirea cu Coreea de Nord, deşi între cele două ţări este o graniţă „minată”, care riscă să fie începutul unui posibil război mondial. Totuşi sud-coreeni visează la unire şi sunt pregătiţi practic pentru realizarea ei.

În schimb, politicienilor români în marea lor majoritate le este frică să vorbească deschis despre unire şi sunt prea slabi pentru a crea un minister al unirii României cu Republica Moldova.

În acest context al migraţiei masive, al lipsei unui proiect de ţară virtutea cea mai importantă care lipseşte pentru reconstruirea statului român este onoarea. De asta avem atâta birocraţie şi ne acoperim de hârtii şi hârtii pentru că ne lipseşte onoarea responsabilităţii. Adică, nimeni nu vrea să-şi asume răspunderea şi atunci inventăm un nou act, lege, măsură, metodologie, pas legislativ, etc.

Instituţia care are la temelie onoarea este monarhia. Nu vorbim de monarhie de dragul nostalgiei istorice sau a idealismului, ci de o monarhie constituţională electivă care are în frunte o personalitate care înainte de a fi rege demonstrează că este capabil de această responsabilitate şi iubeşte dezineresat poporul român. O astfel de personalitate este Prinţul Charles, succesorul la tronul Regatului Unit al Marii Britanii.

Prinţul Charles de Walles este un descendent al marelui domnitor Vlad Tepeş şi în ultimii ani a fost cel mai important ambasador al Transilvaniei şi al României. Datorită dragostei gratuite pe care o are faţă de România exprimate prin fapte şi cuvinte de atâtea ori în ultimii ani, Prinţul Charles şi-a câştigat dreptul moral de a fi înaintea urmaşilor Regelui Mihai la posibilul tron al României.

Normal că Prinţul Charles are un drum teoretic de parcurs, cel al Coroanei Britanice şi este urmaşul de drept al tronului Regatului Unit, iar locul lui este în sânul poporului britanic pe care îl slujeşte cu devotament de când se ştie. Totuşi, în cazul în care nu va ajunge pe tronul Marii Britanii, România ar putea fi o alternativă dacă acesta ar accepta. Văzându-i activitatea publică caracterizată prin discreţie şi modestie cu siguranţă că Prinţul Charles ar refuza posibilitatea „detronării” urmaşilor fostului Rege Mihai.

Însă pentru soluţia monarhică a României este singura persoană capabilă de această importantă sarcină: monarhie în România cu regele Carol al III-lea.

În concluzie, nu există o unică soluţie pentru salvarea ţării noastre de la moarte, ci un amestec pe baza meritocraţiei între implicarea Bisericii, unirea cu Republica Moldova şi venirea Prinţului Charles pe tronul României.

La mulţi ani, români!

Prof. Florin I. Bojor

Anunțuri